Urbanismul – Braila veche (episodul I)

Am gasit acest fascinant articol despre planul urbanisitc al vechii Braile pe situl urbanismul.blogspot.com de unde l-am si preluat integral; autorul prezinta cu foarte multe detalii orasul asa cum a aratat el odata pana la momentul modernizarii acestuia, in special perioada ocupatiei otomane. Tot ce pot sa adaug este doar ca sper ca autorul sa aduge cat de curand si partea a doua a articolului.

Braila a avut un parcurs spectaculos in dezvoltarea sa urbana,fiind supusa unor presiuni de ordin economic inca din cele mai vechi timpuri,avand in acelasi timp si un rol strategic de aparare.Prea putine informatii sunt publice despre infatisarea orasului pana la momentul modernizarii acestuia ,in special perioada ocupatiei otomane. Prima atestare documentara a targului medieval dateaza din 20 ianuarie 1368.

Am sa citez din studiul istoric asupra evolutiei Brailei realizat de INDCURBAN(INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE- DEZVOLTARE PENTRU URBANISM SI AMENAJAREA TERITORIULUI – URBANPROIECT),pentru sustinerea documentatiei PLAN URBANISTIC ZONAL CENTRUL ISTORIC AL MUNICIPIULUI BRAILA:

“La sfârsitul secolului al XIV-lea si începutul veacului urmator Braila a devenit un centru comercial si mestesugaresc.Cucerirea otomana din anul 1538 a transformat orasul, cu o parte din hinterland, în kazaua Brailei.

O descriere a cetatii Braila, facuta în 1774, de catre Franz Joseph Sulzer, capitan în armata austriaca, arata ca: “Cetatea este destul de puternica, marginindu-se la un castel cu mici turnuri, aparat pe deoparte de un brat al Dunarii, ce-i serveste si de port, iar pe de alta de o reduta inexpugnabila. Braila este a patra cetate pe care o poseda Turcii în Tara Româneasca si aceasta localitate trebuie sa o stapâneasca neaparat Rusii, ca si Benderul, daca vor sa porunceasca în Moldova si Muntenia precum si peste gurile Dunarii”. Un calator german pe Dunare, Jenne din Frankfurt, scria la 1786 “Orasul Braila era destul de întins, foarte sarac însa, fiind compus numai din bordee. Se observau 3-4 minarete si câteva turnuri de cetate.”


Conform planului întocmit de capitanul de Stat major Johann von Vermatti, orasul cetate confirma la 1788-1789, informatiile anterioare. Cetatea a fost ridicata în nord-estul asezarii, în anul 1540. În miezul ei, înconjurat de un zid cu traseu patrulater, prevazut la colturi cu câte un bastion de forma circulara, se aflau magazia cu pulbere, magaziile cu provizii, cazarmile ienicerilor, moscheia si trei fântâni. A doua incinta din zid, având acelasi plan, dar cu bastioane triunghiulare la colturi, prevazuta cu sant si având în fata intrarii o punte mobila, apara locuintele ofiterilor. Urmatoarea întaritura, formata din sant cu parapet de gard de nuele, descria în plan un pentagon, cu bastion pentagonal sau circular, la fiecare colt. Aceasta incinta avea doua intrari, poarta principala cu punte mobila, si poarta apei (dinspre Ghecet). A patra întaritura, din sant cu parapet de pamânt, sprijinit pe gard de nuele si pari, pornea chiar din malul Dunarii, înconjurând cetatea cu un traseu neregulat si era prevazuta cu doua porti, Poarta Pandurului si Poarta Apei. Rusii au prelungit fortificatia pâna în apa fluviului în 1772, când au ocupat Braila, deschizând a treia poarta, Poarta Galatilor. A cincea întaritura, formata tot din sant si val de pamânt sprijinit pe gard de nuele, cu sapte bastioane rotunde, a fost ridicata pentru a proteja locuintele orasenilor, dispuse în jurul celei de a patra fortificatii a cetatii, în timpul razboaielor ruso-turce. Pe aceasta limita exterioara a orasului erau marcate 3 porti: Poarta Pandurului (spre Câmpia Munteniei), Poarta cea Mare sau Poarta Dracului (spre Buzau), Poarta Mica sau Maxineni (spre Focsani). În partea de vest, dinspre care nu venea pericol de atac, locuintele orasenilor se întindeau dincolo de ultimul sant. Populatia orasului era estimata la 25-30.000 locuitori, iar numarul cladirilor la 2580.
Contele Langeron, general francez, intrat în serviciul Rusiei, ofera informatii mai exacte asupra cetatii si orasului din perioada 1790-1812. “Braila e situata pe malul stâng al Dunarii, mal foarte înalt, asa ca orasul domina în totul fluviul si ostroavele lui, ceea ce, în tot cursul Dunarii, nu se întîlneste decât aici. Dinspre Galati are o cetatuie foarte puternica, cu doua rânduri de ziduri si trei santuri, imposibil de luat cu usurinta. Zidul interior e de piatra cu patru bastioane tari, vine apoi “o întaritura de pamânt cu 5 bastioane, un glacis si al treilea sant”. Considera cetatea prea mica pentru a putea rezista unui asediu îndelungat. Rolul ei ar fi fost sa întârzie un atac, pentru a da timp unei parti din garnizoana sa se retraga înainte de capitulare.
Orasul aflat la stânga cetatii i se pare mare si mai bine zidit ca celelalte orase turcesti (din Tara Româneasca), având o multime de case spatioase si placute la vedere, ce apareau ca niste mici fortarete, înconjurate cu ziduri, santuri, gradini.
Un enorm val de pamânt nu prea înalt, dar dublat de un sant foarte adânc si lat de pâna la 20 m, taiat în panta repede, înconjura orasul si cetatuia. Contele aprecia ca locuitorii apartinând raelelor turcesti sunt mai bine tratati si mai multumiti decât acei lasati prada Valahilor si Moldovenilor.
Dupa capitularea cetatii, în decembrie 1809, garnizoana (4100 infanteristi si 1100 cavaleristi) si populatia turca în numar de 11300 au parasit orasul în care a ramas doar populatia crestina.

Braila era la 1828, dupa Memoriile Maresalului von Moltke, cea mai puternica cetate de la Dunarea de Jos, iar garnizoana ei era formata din 8.000 de soldati, majoritatea locuitori turci înarmati. Orasul avea 40.000 locuitori. Strazile erau neregulate si întortocheate, iar casele cladite din pamânt, valatuci si acoperite cu frunzare si trestie. Cetatea nu avea fortificatii exterioare. În timpul atacurilor, turcii se refugiau în spatele curtinelor si îsi faceau adaposturi subterane, din stîlpi de lemn cu tavanul din scânduri groase, acoperit cu pamânt (0,33 m). Escarpa si contraescarpa cetatii au fost construite în 1821. Incinta cetatii avea un traseu poligonal cu 8 laturi, prevazute cu 9 bastioane spatioase, cu flancurile de 6-9 m, iar fetele de 15-18 m. Planul întocmit în timpul asediului din 1828 este mai exact în reprezentarea citadelei si marcheaza modificarile limitei exterioare menite sa cuprinda în interiorul incintei toate constructiile ridicate dincolo de santul cetatii. Descriind lucrarile de executare a transeelor rusesti, von Moltke aminteste de existenta unui cartier în partea de sud-vest, sub cetatea Braila, pe Dunare, un cartier desfiintat, în ruinele caruia s-a adapostit corpul de asediu. În aceasta zona este localizat un cimitir turcesc, cu mormintele acoperite de pietre mari, prin care trecea linia de atac asupra celui de-al doilea bastion al fortificatiei.
În ciuda celor 290 ani de stapânire turceasca (1538 – 1829) Braila si-a pastrat caracterul românesc, sub raport etnic si economic. Acesta a constituit nucleul în jurul caruia s-au asezat tarani români veniti din satele raialei, români din judetele limitrofe si din Transilvania, negustori si mocani, în special din Brasov si Sacele. Li s-au adaugat locuitori din teritoriile balcanice ramase sub dominatie otomana: greci, albanezi, macedoneni, bulgari, români din Dobrogea, carora orasul le oferea conditii pentru a face avere. În anul 1829 populatia Brailei este estimata la 6 000 locuitori, din care 5 200 este numarul populatiei autohtone.
O parte a fortificatiilor au fost distruse de o explozie produsa în pulberaria cetatii, în timpul ocupatiei ruse din 1810. Imediat dupa ocuparea cetatii Brailei, mai 1828, rusii hotarasc darâmarea ei completa, dupa un plan întocmit de polcovnicul Catal, în termen de 40 de zile. Necesarul de salahori calculat pentru îndeplinirea ordinului era de 100 000, câte 3 000 de salahori pe zi, cu 3 000 lopeti, 900 topoare, 900 târnacoape si 300 drugi ascutiti la un capat. Numarul salahorilor fiind prea mare pentru populatia judetului a fost solicitat sprijinul ispravnicilor din alte judete. La darâmarea cetatii Braila au dat ajutor ispravnicul de Gorj – 400 salahori, ispravnicii de Vâlcea si Arges – câte 500 salahori, ispravnicul de Muscel – 300 salahori, ispravnicul de Dâmbovita – 400 salahori, ispravnicii de Prahova si Slam Rîmnic – câte 200 salahori. Pentru a se completa numarul necesar s-a cerut si ispravniciei strainilor 500 salahori. Darâmarea cetatii a început în iulie 1828, dar lucrarile se desfasurau greoi deoarece zilnic numarul salahorilor scadea, de la 1 000, câti erau la început, la 170 salahori. Porunca n-a putut fi îndeplinita, iar lucrul a fost întrerupt la 30 noiembrie, din cauza înghetului. Lucrarile au continuat în cursul anului 1829 si au fost finalizate în 1830.
Procesul de modernizare a fostelor cetati turcesti, Braila, Giurgiu, a început în 1830, înainte de revizuirea si adoptarea regulamentului organic. La Braila, din ordinul generalului Kiselev, dupa un regulament special (abrogat în 1832), s-a format sfatul orasenesc, s-a constituit comitetul pentru înfrumusetarea orasului, a fost ridicat planul orasului. Planul Riniev, datat 10 mai 1830, este primul plan al Brailei care prezinta într-o forma definitiva perimetrul orasului, stabilit pe traseul ultimei întarituri a cetatii, ridicata de turci la 1821. Include în trama stradala drumurile si ulitele existente, carora le geometrizeaza traseul, deschide strazi noi, adesea cu traseu ezitant, dintre care una va face legatura dintre port si oras. Precizeaza locul institutiilor principale din oras, configureaza spatiile urbane, indica zona rezervata noului port, în care avea sa fie amenajat cheul, delimiteaza suprafata rezervata pentru porto-franc (regim legiferat în anul 1836).

Orasul avea aspectul unei asezari rurale, cu case risipite, ocolite de ulitele ce duceau spre drumurile mai importante: al Silistrei, al Bucurestilor si al Iasilor. Spre exterior, limita o formeaza Bulevardul, o strada larga al carei nume contine amintirea stadiului anterior – fortificatia mascata de arbori – astfel reprezentata în plan, ale carei capete se sprijina pe fluviu, celalalt reper major al conturului asezarii. În oras erau aprox. 600 de cladiri. În legenda planului sunt mentionate, cu majuscula, propunerile pentru spatiile urbane si cladirile institutiilor considerate prioritate: Gradina Publica si Bulevardul, Carantina, Vama si Politia, patru biserici: Biserica ruseasca, Biserica greceasca, Biserica moldoveneasca si locul pentru case parohiale. Cu minuscule sunt marcate: noua Biserica Sf. Mihail cu piata din jur, amplasamentul pentru o noua biserica, pentru casele parohiale, tribunal, spital, politie si magistratura precum si locul destinat pentru piata orasului. În interiorul primei incinte a cetatii este marcata casa turceasca si locul rezervat pentru batalionul garzii orasului, cazarma pentru compania de paza oraseneasca, închisoarea civila si militara.
Surse documentare indica existenta la Braila, în anul 1826, a sase mesdjid-uri, lacasuri musulmane de rugaciune. Numai doua dintre ele au rezistat dupa retragerea turcilor: mesdjid-ul din interiorul primei incinte, numit hunchiar (victorios), rezervat militarilor, reamenajat în 1831 ca resedinta a politiei si ca închisoare si mesdjid-ul din preajma redutelor, construit în preajma anului 1700, transformat la 1831 în biserica ortodoxa cu hramul Sf. Arhanghel Mihail. Dintr-o statistica a hasului Braila (domeniul particular al Sultanului), din 28 august 1831, avem informatii ca în oras existau doua geamii, în una urmând a se muta maghistratul si doua biserici, una de piatra si una de lemn. Biserica din lemn trebuie sa fi fost biserica vechii mitropolii a Proilavei, cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, numita de asemenea Biserica Veche si Biserica Sfintilor Voievozi Mihail si Gavriil, cladire de lemn, pe jumatate îngropata în pamânt, situata pe malul Dunarii, avariata în 1842 de prabusirea malului si darâmata în 1846. “Biserica de piatra” este numita recent sfintita biserica Sf. Arhanghel Mihail, zidita din caramida.
Hanurile existente în cetatea Brailei nu sunt nici ele indicate de legenda planului Riniev, dar pot fi localizate cel putin doua dintre ele: Hanul Rosu si Hanul de piatra. Hanul Rosu se afla pe locul unde astazi se intersecteaza strazile Calarasi si Rosie si a functionat pâna în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, fiind darâmat în anul 1892. Thibault Lefebvre, trimisul Societatii de Economie Politica din Paris l-a comparat cu Hanul lui Manuc din Bucuresti, tipul caravanseraiului turcesc.Avea un singur cat, cu cele patru laturi desfasurate în jurul unei generoase curti interioare, de forma unui patrulater neregulat. La parter se aflau magaziile pentru marfuri si grajdul, asezat pe latura nordica, iar la etaj, doua rânduri de odai goale, ce comunicau printr-o galerie de lemn, ce înconjura întreaga cladire. Ocupa osuprafata de 200 stânjeni patrati si era construit din caramida si paianta, acoperit cu olane. Hanul de Piatra era unul dintre cele mai mari din Braila, asezat în Piata Sf. Arhanghel Mihail, cu o fatada spre piata si cu alta în Strada Kiselev. Avea 11 pravalii la parter, între care cârciuma, cafeneaua si bacania. În curte era grajdul, dependintele si doua perechi de case. În 1830 hanul a fost cumparat de doi bulgari stabiliti la Braila, capitanul Vîlcov si Dumitru Hagi Veliu. Întrucât se zvonise ca noul plan al orasului va taia o parte din han, proprietarii au hotarât sa darâme acea parte, dar au renuntat, asteptând înstiintarea autoritatii.
Dintre resedintele conducatorilor militari turci poate fi localizata pe plan casa pasei Suleiman, comandantul garnizoanei în timpul asediului de la 1828, aflata pe locul din capatul strazii Scolilor. Avea la etaj un cerdac decorat cu stâlpi de lemn sculptati, cu capitele în forma de manunchi de frunze de nufar si o balustrada cu motive florale. Accesul la etaj se facea pe o scara asezata sub cerdac. Casele Pasei au adapostit cea dintâi scoala nationala publica din orasul Braila, de la înfiintare (28 ianuarie 1833) pâna în 1834 când localul ajunsese atât de darapanat, încât scoala s-a închis. Din vremea turcilor s-au pastrat pâna în anul 1832, când au fost astupate, 3 000 de gropi, folosite ca magazii de grâu. De asemenea un pogrib, adica o hruba, din zid boltit, folosita ca ierbarie. Constructia, foarte încapatoare (200-250 de locuri) si foarte sigura, a fost propusa de capitanul inginer rus, Vladimir de Blaremberg, pentru închisoare. Propunerea n-a fost adoptata, iar ministrul de interne anunta pentru 1835 începerea cladirii temnitei din Braila, dupa planul întocmit de vornicia temnitelor. Se pastreaza, pâna astazi, o hruba din perioada ocupatiei turcesti aflata chiar în interiorul fortului (pe str. Cetatii, nr. 31).
Este construita din caramida, de 50,65 m lungime si 6,75 m latime cu o înaltime în centrul boltii de 4,15 m. Hruba continua, în lungime, în ambele sensuri, iar sub ea se aflau mai multe galerii cu peretii ziditi din caramida care în 1958 au fost astupate. Constructia a facut parte din sistemul de fortificatii al cetatii. S-a pastrat, cu modificari importante, o singura locuinta din vremea ocupatiei turcesti. Cladirea are un aspect modest, se compune din doua corpuri, ambele cu parter scund, ridicat peste beci. Este construita din piatra cu legaturi transversale din lemn, înglobate în zid. Planseul de lemn al beciului este sustinut de stâlpi masivi din stejar afumat terminati cu o consola pe care se sprijina grinzile. Elementul care o face usor de identificat este saceacul, streasina larga, din lemn, care protejeaza cladirea.
În Darea de seama despre administrarea Moldovei si Valahiei, de la 15 Noembrie 1829 pâna la începutul anului 1834 prezentata de generalul Kiselev, în partea a IV-a, referitoare la organizarea oraselor, sunt enumerate masurile speciale ale Guvernului provizoriu, luate la Braila si Giurgiu, “pentru a lasa la dispozitie un model complet de o buna organizare a orasului, în toate privirile”. Printr-o dispozitie de o noutate absoluta pentru tara, aplicata în anii 1830 si 1831, “care apara personalitatea si proprietatea orasului”, administratia a fost împartita în doua parti: politieneasca (politia) si de gospodarie (magistratul); au fost întocmite planurile pentru sistematizarea oraselor “cu o regulata împartire a stradelor, a pietelor si cu fixarea locurilor pentru porturi”; au fost transformate geamiile turcesti în biserici, cea din Giurgiu cu patronul Sf. Nicolae, iar cea din Braila cu patronul Sf. Arhistrateg Mihail (stabilind pentru întretinerea lor 7 000 lei pe an din venitul vânzarii pestelui). Experienta obtinuta în modernizarea acestor doua localitati a folosit ca model de actiune în organizarea celorlalte orase, model impus prin Regulamentul Organic. Cu veniturile atrase în bugetul oraselor s-au îmbunatatit conditiile de locuire prin: pavarea strazilor – în Bucuresti, Braila, Giurgiu, Focsani au fost pavate strazile principale cu piatra; introducerea iluminatului stradal – în 1831 la Bucuresti; 1832 la Iasi, Focsani, Craiova; din 1833 în toate celelalte orase – la Braila Vornicia a aprobat instalarea felinarelor în 1832, iar din 1833 functionau 60 de felinare montate în stâlpi; cresterea numarului cismelelor în orasele principale; introducerea pompelor împotriva incendiului – la Braila tulumbagii sunt mentionati la 1830, iar primele doua tulumbe au fost procurate de la Odesa, în 1834. S-au construit penitenciare din piatra, dotate cu paraclise, spitale si bai, la Bucuresti, Iasi si Craiova.
Asigurarea cordonului sanitar de pe Dunare are ca reper cladirea noua a carantinei de la Calarasi. Aceasta, împreuna cu noua cladire, dupa plan regulat, a închisorii de la Giurgiu sunt evocate în mesajul generalului Kiselev la deschiderea Obstestii Adunari din 10 Ianuarie 1834, printre realizarile facute de la introducerea Regulamentului Organic.
Braila moderna, de fapt statul român modern este consecinta liberalizarii comertului pe Dunare. Schimburile comerciale intense au atras, înca din primii ani dupa eliberare un mare numar de populatie formata din tarani, din satele raialei si din judetele limitrofe, negustori si mocani transilvaneni, locuitori din teritoriile balcanice si din Dobrogea, ramase sub dominatie otomana, rusi lipoveni de credinta veche care se stabilesc în apropierea Brailei, întemeind o noua asezare, satul Pisc. De la aproximativ 3 000 (591 familii), mentionati de catagrafia din 1828, numarul locuitorilor a crescut la 4 045 (865 familii) în 1832, la 6 000 în mai 1834, 8 695 (1 739 capi de familie) în 1838 la 14 000 în martie 1843.
Pentru a popula orasul s-a hotarât ca locul fostei cetati si terenurile virane sa fie parcelate si vândute numai acelora care au mijloace sa cladeasca Terenul liber pentru constructii, 270 000 stânjeni patrati, a fost împartit în trei categorii de parcele si vîndut la preturi modice: 4 lei, 2 lei si 1 leu stânjenul patrat. Împrejmuirea locurilor cumparate era obligatorie, pentru a se putea recunoaste locurile ramase libere.

Al doilea plan al orasului a fost întocmit din ordinul generalului Kiselev, de capitanul baron Borroczyn în anul 1834 si prezentat aprobarii domnesti la 14 ianuarie 1835. Planul a preluat sugestiile continute în planul Riniev si i-a adus câteva îmbunatatiri: legarea orasului de port prin prelungirea spre est a drumului dinspre Bucuresti, transformat în axa urbanistica a orasului, îmbunatatirea tramei stradale si evidentierea spatiilor urbane, configurarea centrului orasului în jurul unui spatiu public, stabilirea amplasamentelor pentru carantina, cazarma, scoala, parcelarea unei suprafete de teren în afara orasului, prin proiectarea unui foburg, prima intentie de extindere a orasului dincolo de limitele sale. De asemenea preciza obligatiile celor care urmau sa construiasca în piata centrala si pe strazile principale. Pentru a se elimina frecventele încalcari ale legii, la începutul anului 1835, politiei i se încredintase sarcina de a face cunoscuta tuturor mesterilor dulgheri si locuitorilor orasului care vor dori sa faca reparatii la cladirile vechi, aflate în bordura strazii, sau constructii din nou, ca au obligatia de a cere aprobarea maghistratului “Caci la dimpotriva dulgheri sa vor supune pedepsii arhitectoricescului canon, iar binalile sant supuse stricaciunii ca unile ce sant nepriimite, si înpotriva foarmei, dupa care nu li sa vor asculta, nici o reclamatie proprietarilor de despagubire de vreme ce (nu) au luat în bagare de seama cele poruncite”.
Interventia modernizatoare a tinut seama de configuratia existenta a localitatii, integrând-o în compozitia noului plan: conturul orasului modern se suprapune limitei cetatii turcesti, intrarea si iesirea din localitate se face prin aceleasi locuri, îndreptarea strazilor s-a facut astfel încât sa afecteze un numar cât mai mic de proprietari. Alinierea cladirilor pe noul traseu al strazilor, ordonarea lor dupa plan a însemnat darâmarea totala sau partiala a multor case, pravalii, sandramale, bordee. În planul din 1836, piata centrala a orasului apare complet degajata, dar multi proprietari, din lipsa mijloacelor, nu respectau regulile impuse de autoritati. Departamentul Pricinei din Launtru solicita Maghistratului la 15 februarie 1837 “Sa nu se primeasca decât oameni în stare ca sa poata purta cheltuelile si înbunatatiri unui oras. Nu taranii carii, vrând a se apara de datoriile la care îi supune întocmirile legiuite asupra drepturilor proprietatii, alerg pe la niste asemenea orase si coprind locuri pentru a lor locuinta spre a sa mântui de îndatoririle de mai sus… Cari pot fi în stare a cladi spre a lor locuinta, nu bordee ci case dupa un plan regulat si temeinic, adeca de vor lua locuri în piata orasului cu doa caturi, iar în ulitele celelalte dupa cum planul închipuit spre zisul sfârsit povatuieste, învelite cu olane sau cu hier, de vor voi, si nu cu trestie sau sovar, având a plati si cheltuiala asternerii cu piatra a uliti în care va avea coprinsu locului pentru locuinta, cum si a contribui la orice alt va mai cere trebuinta, spre înfrumusetarea orasului si obstescul si obstescul folos”.
În deceniul IV s-a construit mult (mai ales magazii, pravalii, dar si locuinte), în graba (pentru ca loturile trebuiau ocupate) si fara interes pentru calitate (desi existau reguli pentru cladiri). Statutul de porto-franc al orasului impunea initiative rapide, chiar daca mijloacele erau modeste. La 1860, multe din aceste constructii abia se tineau si trebuiau, urgent demolate. Proprietarul unei astfel de constructii reclama ministrului lucrarilor publice ordinul primariei de demolare a pravaliei sale: “proprietatea nu este din vremea turcilor, ci din 1835, facuta la plan, cu doua etaje, dupa planul de atunci… cine oare nu doreste sa aiba proprietati frumoase, noi, când aceasta este în avantajul proprietarului… multi însa, poate nu au mijloace ca sa faca nou. Aceasta realitate a determinat specificul fondului cladit al orasului: neavând mijloace, oamenii au reparat ce au apucat sa construiasca, au extins când câstigul le-a permis, apoi au modificat cum le-a cerut moda vremilor. Si asa zestrea de timp istoric si de substanta înmagazinata în aceste cladiri a fost mult sporita.
Din 1836 orice strain care accepta sa se supuna legilor pamântene primea dreptul de a cumpara case si magazii în oras. Angajamentul de supunere se da în scris, la maghistratul orasului: “… intrând între lacuitorii acestui oras, eu ma supui atât personal, precum si întru aceea ce sa atinge de avutul mieu întru toate lucrarile pravililor pamântesti -dupa toata puterea lor”.
Suprafata orasului era oficial, împartita în patru sectoare, numite culori, “vapseli”: galbena, verde, rosie, albastra, dar se pastra si împartirea în mahalale: mahalaua armeneasca, mahalaua Bisericii Vechi, mahalaua Belvederului. Chiar Maghistratul se adreseaza deputatilor de mahalale, structurate, începând cu deceniul al patrulea, în jurul bisericilor al caror nume îl primesc: Mahalaua Bisericii Sf. Arhanghel Mihail, Mahalaua Bisericii Sf. Nicolae, Mahalaua Bisericii Sf.Gheorghe, Mahalaua Carantinei numita, dupa construirea bisericii, Mahalaua Bisericii Adormirea Maicii Domnului, iar de la începutul deceniului cinci si Mahalaua Bisericii Sf. Spiridon. Mahalalele suprapun suprafata parohiilor si constituie modelul neoficial, dar eficient/practic de organizare a teritoriului pâna spre sfârsitul secolului al XIX-lea. Pe planul Islazului Braila de la 1858 reperele marcate sunt bisericile, ca nuclee ale mahalalelor, si carantina.
Imaginea Brailei la 1839 ne este cunoscuta din Povestirea misiunii de cercetari printre Evrei a Bisericii scotiene în 1839 scrisa de clericii misionari Andrew A. Bonar si R. Mc.Cheyne: Orasul curat, bine aerisit, cu strazi largi, unele chiar pavate. Multe case de caramida, dar mai toate cu un singur cat. Plantatii de salcâmi si maslini bine crescuti. Crucile bisericilor stralucind în bataia soarelui, impresioneaza, cu globuri stelate în vârful bratelor. Berze domesticite prin curtile caselor. Dunarea adânca si umflata, trece pe lânga oras. Comertul cu grâne se dezvolta mereu si face ca târgul sa creasca în importanta. Populatia, 6 000 suflete, este prospera. Modul obisnuit de calatorie este caruta, un vehicul rudimentar de lemn, cu roti mici.
La 1840 Braila îsi avea conturata personalitatea. Legatura cu etapa istorica anterioara este evidenta, întrucât orasul modern suprapune orasul medieval pastrându-i reperele:
- Ultima incinta a cetatii a devenit limita orasului, transformata în strada/bulevard, dublata la exterior de sant, care nu era altul decât fostul sant al cetatii.
- Intrarea si iesirea din localitate se facea prin portile fostei cetati, numite acum bariere, stabilite pe “ocolul” orasului, adica pe sant, în punctul de întâlnire cu principalele cai de acces în oras: drumul Silistrei (Poarta Pandurului), drumul Bucurestilor (Poarta cea Mare/Poarta Dracului), Drumul Iasului (Poarta Galatilor deschisa de rusi în cea de-a patra întaritura a cetatii, la 1772) sau Route Silistri, Rue de Kisseleff, Route de Iassy, dupa denumirea din planul Berroczyn. Se evidentiaza aplicarea a doua dintre principiile urbanistice importante: fixarea perimetrului localitatii si ierarhizarea retelei stradale.
- Centrul localitatii a fost stabilit într-o zona sacra al carei reper era mecetul, casa de rugaciune a populatiei musulmane. Pastrarea functiei religioase a spatiului si mentinerea programului religios al cladirii s-a facut prin transformarea mecetului în biserica ortodoxa.
- În orasul oriental dominanta arhitecturala era data de un program militar: citadela. Dupa eliberare, conform noului plan urbanistic, Braila ramâne îndatorata mentalitatii medievale care mentine în miezul orasului biserica. Faptul poate avea mai multe semnificatii. Mai întâi biserica este un simbol al victoriei asupra pagânilor, iar prin hram un semn de recunostinta adus strategului acestei victorii, marele duce Mihail Pavlovici. În alt plan, transformarea amplasamentului pe care se afla biserica în centru al orasului poate fi o confirmare a statutului de important centru al spiritualitatii ortodoxe, dobândit de Braila la scurt timp dupa ocuparea orasului, prin înfiintarea Mitopoliei Proilaviei, a carei autoritate se întindea asupra tuturor crestinilor din raialele Dunarii de Jos, asupra celor de la Nistru si temporar, asupra Ucrainei Hanului.
- Axa urbanistica, destinata unei functii comerciale, a fost prelungita spre est legând organic orasul de port, accentuându-i personalitatea prin evidentierea elementelor care i-au dat nastere si i-au dus faima în lume: vechile drumuri comerciale si fluviul.
Planul urbanistic al Brailei este o capodopera. Prin sistematizarea asezarii medievale, el încorporeaza în compozitia sa amintirea unui stadiu trecut în evolutia orasului si ofera posibilitatea extinderii lui firesti în viitor, dupa un concept unitar, pe baza unui plan prestabilit, realizat în etape succesive, fara a provoca modificari în structura planimetrica si spatiala a localitatii.
Intentia extinderii orasului prin prelungirea axelor si multiplicarea lotizarilor în arcuri de cerc, împrejurul Bulevardului, este prezenta în planul Borroczyn prin amplasarea, dincolo de santul orasului, a unui Fobourg, fara limita spre exterior. În 1839 este ceruta mutarea santului si a barierelor orasului dincolo de foburg, pentru ca si locuitorii acestuia sa beneficieze de avantajele economice ale statutului de porto-franc al Brailei. În 1841 foburgul era integrat în oras, iar în 1845 se discuta stabilirea limitei lui exterioare prin înfiintarea santului împrejurul orasului, dublând strada periferica, numita a Raionului (azi Stefan cel Mare). Dupa plan, cladirile ocupau doar frontul dinspre oras al strazii, pe care se aflau si barierele, având fatadele orientate spre câmp. În anul 1850, Cârmuirea judetului cere aprobarea Departamentului din Nauntru pentru marirea circumferintei oras- ului prin “mutarea barierilor de la locul de unde se afla acum mai la câmp pe departare de 50 stânjeni” si înfiintarea santului împrejurul orasului pentru a putea fi mai bine pazita “buna orândueala”.
În 1858, solicitantii locurilor de la marginea orasului, între barierele vechi si cele noi, au fost supusi verificarii unei comisii pentru a se stabili numarul celor care îndeplinesc conditiile impuse, prin ordin, de Ministerul de Interne. Pentru cele 440 de locuri, cu suprafata cuprinsa între 80-100 de stânjeni fiecare, prevazute în schita de plan întocmita de arhitectul Kuchnowski, erau 790 de cereri si se estima cresterea numarului cu înca 300-400. Administratia districtului Braila cere aprobare ministerului pentru împartirea locurilor de casa si peste santul orasului, aceasta fiind singura solutie pentru rezolvarea favorabila a tuturor solicitarilor. “… oamenii ce cer locuri astazi în Braila nu sînt cea mai mare parte decât români birnici si patentari statorniciti în acest oras de ani îndelungati si care au luoat întotdeaunaparte la toate greutatile orasului, mai cu sama în timpul ocupatiilor de ostiri streine …”, “acesti oameni care sânt prea trebuinciosi comertului din port în cualitatea lor de carutasi, masuratori de bucate si altele, cu atât mai mult merita d-a fi împartasiti cu locuri în Braila cu cât ca ei fiind români si elementul românesc fiind prea mic în acest orasi în comparatie cu multimea streinilor veniti din alte parti si împroprietariti aici în virtutea legiuirei din anul 1835 si 1836, trecuta în Regulamentul Organic la pagina nr. 568″ Asadar, prin acest raport se anticipa o noua extindere a orasului dupa plan prestabilit, prin formarea, dincolo de sant, a unor mahalale “dupe o masuratoare si regulare facuta mai dinainte de d-l arhitectul respectiv, spre a nu se modifica întru nimic frumusetea planului orasului, iar santul sa ramâie tot cum se afla, neaducându-se cu aceasta nici o împiedecare la realizarea acestii pareri, daca odata stradele principale, adeca acelea pe care sunt barierile, nu vor lua nici o schimbare în directia lor.” În 1859 locurile au fost puse în vânzare dupa cum urmeaza: latimea suprafetei ce urma a se parcela era de 150 stânjeni, iar lotizatrea începea, spre sud, de la 30 stânjeni departare de malul Dunarii; la fiecare bariera, înafara santului cu 100 stânjeni s-au destinat locuri pentru depozitul de nutret, la barierele Silistrei si Galati, aproape de malul Dunarii, locuri pentru cimitirele diferitelor culte, la bariera Bucuresti, la 100 stânjeni departare de sant, un loc pentru stabilimentul de echipare si furaj al postei nationale, la bariera Galati, locul pentru asezarea sistematica a morilor de vânt; fiecare lot avea dimensiunile de 7 stânjeni latimea si 19 stânjeni si 2/3 lungimea.
Locurile au fost împartite în doua categorii si au fost distribuite astfel: pe latura dinspre oras a strazii si-au cumparat parcela cei care îsi aveau locul de munca în oras, iar pe latura dinspre sant, parcelele au fost vândute agricultorilor si crescatorilor de vite. Pentru ca repartizarea locurilor sa fie cât mai impartiala s-a recurs la metoda tragerii la sorti a unor buletine numerotate cu pozitia parcelelor. Odata împroprietariti locuitorii erau obligati ca în doi ani sa construiasca si sa paveze strada în dreptul proprietatii sub amenintarea exproprierii prin returnarea banilor platiti si revinderea locului la licitatie ca pe orice alta proprietate municipala. Tot acestor noi proprietari le revenea obligatia de a sapa noul sant împrejurul orasului si de a-l astupa pe cel vechi, pe distanta corespunzatoare proprietatii lor.
În anul 1859, în oras existau 3.367 de case la o populatie de 17.105 locuitori, dintre care 3.686 erau supusi protectiei straine, iar o statistica din 1860, înregistreaza 4.748 de case dintre care 9 cu trei nivele, 390 cu doua nivele, 3.986 cu un nivel si 363 bordee. Întrucât pe raion ramasesera locuri de casa neocupate, iar o parte din cele cumparate erau doar împrejmuite, fara constructii, iar proprietarii acestora nu puteau fi constrânsi sa-si respecte obligatiile întrucât nu-si declarasera domiciliul, consiliul municipal a decis ca la vânzarea locurilor sa fie incluse în pret si costurile referitoare la pavarea strazii în dreptul proprietatii, astfel încât municipalitatea sa poata contracta aceste lucrarile. Fiecare solicitant avea dreptul sa cumpere un singur loc, la rând, pe care sa-l împrejmuiasca în cel mult o jumatate de an de la cumparare, iar într-un an si jumatate sa-si construiasca locuinta dupa regulamentul orasenesc: din zid, învelita cu olane, dupa planul arhitectului. Nerespectarea conditiei atragea pierderea dreptului de propritate. Era interzisa vânzarea locului înainte de construirea casei. Doar primaria putea cumpara, în aceste conditii, la acelasi pret cu care vânduse. La scurt timp dupa emiterea acestei hotarâri unii locuitori din raionul (foburgul) orasului solicita modificarea conditiilor de cumparare a loturilor de la periferie, astfel încât plata lotului sa se faca în 3 rate achitate la sase luni, astfel încât ele sa fie accesibile si celor saraci “ce au umblat si au cerut, au cheltuit vreme s-au pierdut, umblând cu cârdul sute de oameni în curgere de cinci ani si tocmai acum când s-au milostivit guvernul de ne-au înplinit rugaciunile, li s-au taeat curajul la cei mai multi din cei saraci ce asteapta de 5 ani mila ce au venit”.

Planul din 1856 a arh. Kuchnowski, este primul care contine denumirea tuturor strazilor si al celor trei bariere: Silistrei, Bucuresci (fosta Kiseleff), Galati (fosta Iasului), aflate la intersectia strazilor, având acelasi nume, cu santul orasului. Înfatisarea barierelor s-a modificat cu fiecare etapa de extindere a orasului, dar elementele componente au ramas aceleasi: podul peste santul orasului, cumpana din lemn, flancata de grilaj tot din lemn si cladirea barierei.
Pentru a înlesni circulatia orasenilor din noile mahalale si pentru a le usura aprovizionarea vitelor cu nutretul depozitat pe Islaz, au fost deschise alte doua bariere: Sf. Gheorghe (1860) si Sf. Constantin (1861), la capatul strazilor purtând acelasi nume, taiate radial, din Strada Bulevardului spre marginea orasului, sectionând aproape simetric loturile în forma de arcuri de cerc. Simetria a fost principala regula în realizarea planului prestabilit, aflat la originea extinderii orasului, iar piata a format nucleul noilor structuri urbane. În acest nou inel crescut în jurul miezului vechi al orasului, si separat de acesta printr-o strada larga, Strada Glasisului, fragmentat de nervurile a doua strazi, Romana si Foburgului, pietele sunt centre polarizante pentru activitati religioase sau economice. Pe razele principale, la intersectia cu Strada Glasisului, se afla Piata Bucuresci, flancata de Piata Sf. Spiridon, având ca reper biserica, si Piata Galati, iar pe razele secundare, decupând suprafata loturilor, Piata Sf. Constantin si Piata Sf. George al caror careu este ocupat de constructia câte unei biserici. Aceasta configuratie este mentinuta si în Planul Urbei si Portului Braila de la 1867.
Urmatoarea extindere a orasului pe baza unui plan prestabilit s-a facut în anul 1870.
Aceasta a însemnat repetarea lotizarilor în arcuri de cerc, pâna la noua limita, formata de o sosea, Strada Laterala, dublata de sant. Noua artera de circulatie descrie un poligon, amintind traseul ultimei întarituri a cetatii turcesti, pastrat în memoria orasului de Strada Bulevardului. De asemenea planul dezvolta structura regulata a compozitiei spatiului urban si respecta principiul cresterii progresive: cel mai vechi foburg, integrat orasului, contine doua inele concentrice, rezultate prin transformarea santului vechi în strada, la 1865, considerate parte a nucleului vechi a asezarii; dincolo de Strada Glassisului, devenita ax longitudinal al orasului, pâna la limita temporara, fixata pe Strada Raionului, urmau trei inele împartite în loturi aproape egale; din strada Raionului pâna la noul sant au fost proiectate patru inele, legate transversal, prin strazi radiale secundare, si cumunicând cu centrul prin strazile radiale principale. În interiorul acestei ultime extinderi, spatiul este structurat de pietele amplasate în mijlocul unui cartier, pe traseul unei axe principale care o pune în relatie cu restul tesutului urban: Piata Concordia, Piata Luminei, Piata Poporului (în prelungirea axei urbanistice), Piata Sperantei, Piata Nordului. La extremitatile orasului, pe malul Dunarii, au fost amenajate alte doua piete de marfuri: Fortunei si Carantinei.
Compozitia simetrica si dispunerea radiar-concentrica a strazilor au avut ca efect împlinirea celor doua cerinte majore ale urbanismului: confortul maxim al circulatiei în interiorul orasului si comunicarea rapida cu exteriorul.
În interesul sigurantei publice s-a realizat o noua împartire a orasului în culori, luându-se ca repere axele formate de strazile Bucuresci si Glassisului.
Planul zonei centrale Braila afirma o ordine desavârsita atât ca realitate cât si ca imagine.

This entry was posted in Braila and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

6 Responses to Urbanismul – Braila veche (episodul I)

  1. viesparul says:

    superb articolul. si excelent documentat!

  2. Stelu says:

    As dori un detaliu al planului din 1867 – str. Glasis(ului) 14, probabil langa bis. sf. Spiridon.
    Multumesc.

  3. cosmin1211 says:

    Mi-ar placea sa stiu cum se numea Strada Ana Aslan prin 1899 sau chiar mai devreme.

    • m.stoica says:

      1834 – rue Statiniano
      1855 / 1912 – Sf. Nicolae
      1912/1947 – Constantin Berlescu
      1848/1989 – Eliberarii
      1990/ – Ana Aslan

  4. Lucian says:

    Pe cand si partea a 2-a ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s